Sf. Iosif cel nou de la Partoș

Familia, şcoala, mănăstirea

Sfântul Iosif cel Nou a văzut lumina zilei pe malul Mării Adriatice, în oraşul Raguza din Dalmaţia, în anul 1568, dintr‑o familie de neamul şi sângele nostru de Vlahi sau Morlachi (adică Vlahi de la mare) sau Aromâni, din români din neamul cărora a ieşit cu trei veacuri mai înainte Cuviosul Nicodim cel Sfânt, ctitorul Vodiţei (de la 1370) şi al Tismanei şi cu un veac şi jumătate mai târziu părinţii mitropolitului Andrei Şaguna, restauratorul Mitropoliei Ardealului (1808–1873). Tatăl său, Ioan, era proprietarul unei corăbii cu care făcea comerţ în apele Adriaticii şi Mediteranei. Cetăţenii aromâni (numiţi de slavi vlahi sau morlachi, iar de turci karavlahi, adică vlahi negri) şi italienii Republicii Raguze erau vestiţi, ca şi cetăţenii Veneţiei, nu numai ca navigatori, ci şi ca negustori care‑şi duceau mărfurile lor, între care şi brânza şi caşul românesc numit caseum vlascescum (de la vlasi – român), nu numai în ţările scăldate de apele Adriaticii şi ale Mediteranei, ci şi până la Marea Neagră şi pe Dunăre până în Principatele Române şi pe Tisa şi Mureş până în Ungaria şi Banat. În oraşul şi cetatea Lipovei comercianţii raguzani îşi aveau prăvăliile şi depozitele lor de mărfuri orientale.

Rămânând orfan de tată (la vârsta de 12 ani) – care se scufundă cu corabia în valurile mării înviforate – tânărul Iacob, cum a primit numele din botez, a rămas în grija mamei sale Ecaterina, o femeie dreptcredincioasă, care ca şi Anastasia – mama fericitului mitropolit Andrei Şaguna – şi‑a închinat întreaga viaţă creşterii unicului său fiu. Neavând neamuri la Raguza văduva Ecaterina îşi ia copilul şi se mută la fratele său, şi el negustor din oraşul Ohrida, unul din marile centre ale aromânilor, aşezat în regiunea de apus a Macedoniei, cuprinsă între Albania, Vlahia Albă şi Vlahia de Sus, nu departe de Prilep – locul de naştere al Cuviosului Nicodim – şi Bitolia, la nord de marele oraş comercial şi cultural aromânesc, Moscopole.

În Ohrida copilul este trimis la şcoală până la vârsta de 15 ani, când, urmând un îndemn de sus, intră în mănăstirea Maicii Domnului din acel oraş de veche tradiţie bisericească româno‑bulgară, care a fost veacuri de‑a rândul sediul Arhiepiscopiei autocefale, de care ţinea, încă de la anul 1020, potrivit rânduielii împăratului Vasile II Bulgaroctonul, şi Episcopia românească a Timişanei (a Morisenei din Timişana), cum s‑a dovedit.

Timp de 5 ani fratele Iacob face ascultare aspră muncind şi învăţând fără încetare, nevoindu‑se în lectura Sfintelor Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Postul şi rugăciunea, privegherile şi meditaţiile de zi şi de noapte îl desprind tot mai mult de cele pământeşti şi‑l avântă spre albastrul senin al cerului, de unde, în clipele de răpire a duhului, vede cu ochiul minţii, ca odinioară patriarhul Iacob al cărui nume îl poartă, scara tainică pe care coboară şi urcă îngerii lui Dumnezeu.

Desăvârşirea spirituală

la Muntele Athos

Sufletul înaripat al tânărului de 20 de ani, cu viaţă fără prihană, îl îmboldeşte să părăsească Ohrida şi să‑şi ia zborul spre înălţimile sfinţite ale Muntelui Athos, a cărui faimă a atras atâtea suflete doritoare de desăvârşire spirituală şi morală. Este primit în mănăstirea Pantocratorului unde, după ce a trecut cu laudă şi vrednicie toate probele şi încercările la care a fost supus şi făcând întreitul vot de lepădare de cele lumeşti, a fost tuns în călugărie primind numele biblic de Iosif, care avea să‑i amintească pururi de viaţa curată şi de faptele mari şi luminoase ale celui mai iubit fiu al patriarhului Iacob, minunatul Iosif, organul prin care Atotputernicul a vorbit şi i‑a tâlcuit lui Faraon visurile şi a scăpat de la moarte prin foamete pe poporul ales şi împărăţia Egiptului. Un asemenea rol i se croia şi avea să îndeplinească, în slujba neamului său iubit, cu mulţi ani în urmă, tânărul vlah Iosif de la Sfântul Munte Athos.

Rând pe rând îşi face ucenicia la vestitele mănăstiri Hilandar, Xiropotam şi Vatoped, urcând odată cu treptele sfinţeniei şi pe cele ale cinului său călugăresc. După numai 2 ani, la vârsta de 22 ani primeşte Taina hirotoniei. În foarte scurt timp întreaga obşte, de câteva mii de cuvioşi călugări, a Sfântului Munte, avea să afle de vrednicia fără de seamă a tânărului ieromonah raguzan Iosif, care întrecea pe toţi ceilalţi monahi prin ascultarea necondiţionată faţă de cei mai mari, prin învăţătura sa înaltă şi multilaterală, prin îndemânarea de a scrie frumos, prin rugăciunile, meditaţiile şi privegherile nesfârşite de zi şi de noapte, prin râvna sfântă de a se dărui cu întreaga sa fiinţă fizico‑spirituală slujirii Domnului Iisus.

Ca oarecând blândului şi neprihănitului Iosif, Dumnezeu a voit să împărtăşească şi acestui nou Iosif ceva din darurile care au înălţat pe biblicul Iosif deasupra tuturor fraţilor şi contemporanilor lui. Pe când vieţuia la Mănăstirea Vatopedului, tânărul ieromonah Iosif începe să aibă, în timpul privegherilor şi rugăciunilor, adânci clipe de răpire de sine, vedenii şi arătări cereşti, care‑i umplu sufletul de uimire, ca odinioară Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi tuturor celorlalţi sfinţi făcători de minuni.

Domnul, Căruia‑I slujea cu tot sufletul, cu tot cugetul şi cu toată virtutea sa, a voit ca şi cel ce crede în El şi‑I împlineşte poruncile, să facă şi el, potrivit cuvintelor Lui, aceleaşi lucruri minunate. Cu tânărul Iosif avea să se împlinească din nou cuvântul Domnului Iisus adresat sfinţilor Săi învăţăcei: „Pe cei bolnavi vindecaţi, pe cei leproşi curăţiţi, pe cei morţi înviaţi, dracii scoateţi‑i; în dar aţi luat, în dar daţi“  (Matei 10, 8). Afară de învierea din morţi, toate celelalte minuni au fost săvârşite de Domnul Iisus prin dreapta cuviosului ieromonah Iosif de la Athos. După cele dintâi minuni făcute chiar asupra fraţilor bolnavi din cuprinsul mănăstirii (pe care i‑a vindecat rugându‑se şi atingându‑i cu mâna dreaptă pe creştet), toţi cuvioşii locuitori din Sfântul Munte au luat cu bucurie la cunoştinţă că în mijlocul lor se află un doctor fără de arginţi, un făcător de minuni, un înger în trup, prin care Domnul îşi mărturiseşte în chip văzut prezenţa Sa în mijlocul comunităţii şi, prin ei, în mijlocul dreptcredincioşilor din această parte a lumii.

Apariţia acestui nou Iosif este răspunsul Cerului la darurile fără de număr în bani, în icoane, cruci, cărţi şi alte obiecte sfinte, în zidării şi restaurări de biserici şi mănăstiri făcute tuturor celor 20 de mănăstiri mari (Protathon, Marea Lavră a Sf. Atanasie, Vatoped, Ivir, Hilandar, Dionisiu, Cutlumuş, Pantocrator, Xiropotamu, Zografu, Doniar, Karacalu, Filoteu, Simonopetra, Sf. Pavel, Xenofon, Grigoriu, Esfigmenu, Rusicon şi Costamonit) şi celor 12 schituri şi sutelor (290) de chilii singuratice de pe întreaga suprafaţă a Muntelui sfânt din peninsula Coloidica (Grecia nordică), danii făcute de domnii celor două Principate Române de‑a lungul a cinci veacuri, începând cu Vlaicu Vodă, Alexandru cel Bun, Alexandru Aldea, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Vlad Călugărul, Radu cel Mare, Neagoe Basarab, Vlad Vintilă, Alexandru Lăpuşneanu, Doamna Ruxandra Lăpuşneanu, Radu Paisie, Radu de la Afumaţi, Petru Rareş, Petru Şchiopul, Mihnea Turcitul, Mihai Viteazul, Simeon şi Gavrilaş Movilă, Radu Şerban, Radu Mihnea, Alexandru Iliaş, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu, Mavrocordaţii, Ghiculeştii şi Cantacuzineştii, apoi boierii Craioveşti şi de alţi domni şi boieri români.

Nici o naţiune ortodoxă n‑a jertfit şi n‑a contribuit aşa de mult la susţinerea vieţii materiale şi la înaintarea şi dezvoltarea vieţii duhovniceşti şi culturale din acest focar al Ortodoxiei curate, ca naţiunea română. Este cu neputinţă ca tânărul ieromonah aromân Iosif să nu fi simţit vibraţiile puternice ale acestui suflet românesc, care s‑a risipit şi dăruit cu ce a avut mai de preţ pentru a întreţine vie flacăra Ortodoxiei pe culmile desăvârşirii morale şi viaţa călugărească în tot Răsăritul creştin aflat sub stăpânirea Semilunei.

Cucernicia adâncă şi nefăţarnică, viaţa îmbunătăţită prin asceză şi rugăciune şi luminată prin lectură şi meditaţie şi faima de făcător de minuni au făcut din tânărul ieromonah Iosif personalitatea cea mai de seamă a Sfântului Munte. Drept aceea a fost invitat să vieţuiască în Marea Lavră a Sfântului Atanasie, cea mai importantă dintre toate mănăstirile athonite care are ca hram numele adevăratului întemeietor (în secolul X) al monahismului athonit. Şi celelalte mănăstiri mari s‑au simţit onorate a‑l număra printre cuvioşii lor vieţuitori, în rândul cărora în umilinţa lui adâncă, el se simţea cel din urmă.

Pentru vredniciile lui deosebite, cu scurgerea anilor a fost înaintat la treapta de egumen şi trimis din partea conducerii centrale a Sfântului Munte la Odriu (Adrianopol) să pună orânduire în marea mănăstire de acolo cu hramul Sfântul Ştefan. Timp de 6 ani munceşte fără preget, reuşind să schimbe în întregime după „gândul lui Hristos“ (I Corinteni 2, 16) şi după pravila statornicită de Sfântul Vasile cel Mare, viaţa călugărilor de la Odriu.

Revenind la Sfântul Munte, se aşează (timp de 6 ani, tot ca egumen) în marea lavră a Ţării Româneşti, la Mănăstirea Cutlumuş, vechea ctitorie a voievozilor din Ţara Românească (Vlaicu Vodă între 1364–1374 şi Neagoe Vodă Basarab între 1512–1521). Tot de la Mănăstirea Cutlumuş a venit la 1372 în fruntea Mitropoliei Ungrovlahiei ca urmaş al lui Iachint (1359–1372), primul mitropolit al Ţării Româneşti, Hariton (care era şi Protos al Sfântului Munte). Aici, în această mănăstire românească cu călugări români, cu viaţă şi suflet românesc, a avut ocazia egumenul Iosif să cunoască, odată cu credinţa şi duhul fraţilor săi dacoromâni, şi zbuciumata lor istorie, în care figuri contemporane, ca cea a lui Mihai Viteazul (1593–1601) – cel dintâi unificator al Ţărilor Româneşti nord‑dunărene (între care şi jumătate de răsărit, de la Lipova la Orşova, neocupată de turci, a Ţării Banatului), au reuşit să atragă asupra românilor privirile întregii lumi civilizate.

Chiar sub ochii lui curg danii nenumărate la toate cele 20 de mănăstiri mari din partea celor doi domni români din Principate, Matei Basarab (1632–1654) al Ţării Româneşti şi Vasile Lupu (1634–1653) al Moldovei, care la 1645 plătesc toate datoriile Sfântului Munte, pe lângă cele câteva zeci de mii de aspri trimişi anual pentru întreţinerea călugărilor, zidirea, restaurarea şi înfrumuseţarea bisericilor mănăstireşti. Aici ia cunoştinţă preacuviosul Iosif şi despre activitatea desfăşurată dincoace de Dunăre de marii săi contemporani dacoromâni, cronicarul Grigore Ureche (1590–1647), mitropoliţii Petru Movilă (1597–1647) al Kievului, Varlaam al Moldovei, Ilie Iorest (1640–1643) şi Simion Ştefan (1643–1656) al Ardealului.

După mulţi ani cuviosul Iosif se reîntoarce la Mănăstirea Vatopedului – şi ea bogat înzestrată de voievozii români – unde se pregăteşte să plece ca mitropolit la Timişoara şi unde‑l află, la anul 1650, pe tânărul pribeag bănăţean Damaschin Udrea, care va deveni secretarul şi biograful său.

Cine este acest Damaschin Udrea şi cum ajunge el la Sfântul Munte, pe slavoneşte Sfetagora? Este fiul lui Alecsa Udrea, cneaz mare pe Valea Căraşului, născut din neam de cneji români, la anul 1616 (în zona Banatului, conducătorul unui sat se numea cneaz sau chinez). După ce a învăţat carte 3 ani de zile la o şcoală calvină din Ardeal, unde a fost dus de unchiul său, căpitan în armata prinţului Rakoczi, în vârstă de 17 ani pleacă la învăţături mai înalte în ţara nemţească. În curând pleacă de aici la Veneţia împreună cu alţi şcolari, angajându‑se ca ostaş şi mai apoi corăbier la veneţieni. După 10 ani de pribegie, la 1644 revine „pocăit acasă“, ca să plece din nou, cu gând să se călugărească la Mănăstirea Tismana. După 2 ani pleacă mai departe la şcoala grecească de la Odriu (Adrianopol) unde a învăţat 3 ani devenind bărbat cu mare ştiinţă de carte şi cu multă învăţătură, fiind cunoscător a 10 limbi. Dorind să revină în patrie, la Dunăre este prins de turci şi dus la Istambul (Constantinopol) la robie din care scapă numai după ce tatăl său, cneazul Alecsa, îl răscumpără cu mulţi bani. Acum liber, în drum spre casă trece să viziteze, împreună cu fratele Ilarie, vestitele mănăstiri de la Muntele sfânt Athos. Aici, la mănăstirea Vatopedului, face cunoştinţă cu preacuviosul Iosif, nou ales şi hirotonit ca arhiereu‑mitropolit peste tot paşalâcul şi toată Ţara Banatului (…).

Întâlnirea românului bănăţean Damaschin Udrea, bărbat în floarea vârstei (34 de ani), cu aromânul sau latinul raguzan, preacuviosul Iosif, acum în vârsta patriarhală de 82 de ani, a avut urmări binefăcătoare pentru amândoi, dar mai ales pentru Biserică şi dreptcredincioşii români din Ţara Banatului, cărora Damaschin Udrea le va lăsa cea dintâi cronică românească scrisă în limba latinească: Annales Rerum Banaticarum, care duce firul istoriei neamului nostru până la Mihai Viteazul (dar care din nefericire s‑a pierdut), iar Sfântul Iosif îi va îmbunătăţi cu mormântul său la Partoş, adevărată Vitezdă tămăduitoare şi înnoitoare de puteri trupeşti şi sufleteşti.

(Sfântul Iosif a vieţuit în Muntele Athos 62 de ani (1588–1650), după care, la 82 de ani pleacă în Banat ca mitropolit).

Viaţa Sfântului Iosif ca Mitropolit
al Timişoarei – o împletire de fapte minunate, de semne şi minuni

Şirul faptelor minunate şi al minunilor propriu zise săvârşite de noul mitropolit al Timişoarei, încep chiar din clipa păşirii pe podul umblător de pe Dunăre de la Palanca. Caii care trăgeau „caleaşca“ în care se afla sfântul mitropolit cu diacul său Damaschin, înspăimântaţi de apele Dunării, s‑au împotrivit să se urce pe pod. Când căruţaşul a început să drăcuiască şi să bată caii care s‑au făcut numai spume de frică, Sfântul Iosif – mâhnit de cele văzut şi auzite – a coborât din caleaşcă şi dojenind cu vorbe blânde pe căruţaşi, a prins cu mâna sa zăbalele, grăind două‑trei vorbe blânde către cai. Şi caii s‑au făcut ca mieii şi s‑au suit singuri pe pod şi au stat blânzi până podul a ajuns la malul Palancăi. Toţi câţi au văzut s‑au minunat şi au îngenuncheat în faţa sfântului mitropolit şi i‑au sărutat poalele sutanei (reverendei) căci au cunoscut că alesul lui Dumnezeu este şi că dobitoacele i se supun şi îl ascultă.

De la Palanca au pornit la Vârşeţ, dar din cauza unei puternice furtuni însoţită de rupere de nori au pierdut drumul rătăcind toată noaptea. La revărsatul zorilor în apropierea satului Şama (Jamul Mare) s‑au trezit cu o ceată de călăreţi turci că le aţin calea. Călăreţul din frunte a întrebat. „Care este marele popă ghiaur care merge la Timişoara?“. La această întrebare de care s‑au speriat toţi însoţitorii, sfântul mitropolit a răspuns că el este cel căutat. Atunci aga Ismail coborând de pe cal cu multă smerenie a rugat pe mitropolit să se întoarcă cu caleaşca la Vârşeţ că întâia cadână de 3 zile este în chinurile facerii şi i s‑a arătat în vis îngerul ei creştin şi i‑a spus că până nu va trece caleaşca popii celui mare care merge la Timişoara prin faţa porţii haremului nu‑i va da Allah uşurare. Şi îngerul ei i‑a mai vestit că în zori să meargă aga să‑l aştepte pe sfântul mitropolit în Şama şi să‑l întoarcă prin Vârşeţ că‑i dă cât cere. Dând poruncă căruţaşilor să se întoarcă a răspuns agăi că „nu pentru bunuri lumeşti se întoarce, ci pentru a împlini voinţa Domnului din Ceruri se întoarce“. Şi pornind căruţele înapoi către Vârşeţ, protopopul Haralambie de la Palanca, nedumerit de atitudinea mitropolitului faţă de cererea unui mahomedan i‑a pus întrebarea că „oare e bine să asculte de rugăciunea unui păgân şi să‑i facă voia lui?“. După ce l‑a dojenit pentru asemenea vorbe sfântul mitropolit i‑a spus că „Dumnezeu Unul este în Sfânta Treime şi deasupra tuturor; nimeni nu s‑a învrednicit a cunoaşte căile Lui, dar ascultare a‑I da este dator fiecare om, indiferent prin gura cui ar vorbi Domnul“. Frumoase şi dumnezeieşti cuvinte din gura unui mitropolit care vine în numele Domnului, hotărât să‑I facă voia şi să‑I împlinească poruncile. După ce a dat acest răspuns pilduitor, sfântul mitropolit n‑a mai rostit nici un cuvânt, numai s‑a cufundat în rugăciune. Iar când a trecut caleaşca pe dinaintea haremului cadâna s‑a uşurat pe loc şi a născut un prunc. Iar aga Ismail a fugit după caleaşcă şi a oprit‑o şi a sărutat dreapta sfântului mitropolit şi a plâns ca un copil.

Cadâna asupra căreia s‑a făcut minunea a fost fiica cneazului român din Vărădia, pe care aga Ismail al Vârşeţului a luat‑o fără voia ei în haremul său, dându‑i întâietate pentru frumuseţea şi virtuţile ei faţă de celelalte soţii ale sale din harem. După ce aga Ismail moare în lupta de la Palanca, văduva cu copilul se întoarce la părinţii ei de la Vărădia unde botează în legea creştinească acest copil care, după ce va creşte mare, va fi trimis la şcoala gramaticească de la Caransebeş, după absolvirea căreia se va întoarce la Vărădia şi se va călugări la mănăstirea de acolo luând numele de Gherasim. Devenind vacant scaunul episcopal al Caransebeşului privirile clerului şi ale credincioşilor s‑au îndreptat spre tânărul şi învăţatul călugăr de la Vărădia care, după ce a petrecut câtva timp la Mitropolia Ungrovlahiei în Bucureşti şi la Mănăstirea Sloboziei, a fost trimis de mitropolitul Teodosie (1668–1708) – în calitatea lui de exarh al Plaiurilor – la mitropolitul Teofil (1692–1697) al Ardealului, în Belgrad sau Alba Iulia, spre a fi hirotonit arhiereu – episcop pe seama scaunului vacant de la Caransebeş. Alegerea, hirotonirea şi instalarea episcopului Gherasim la Caransebeş s‑a petrecut în anul 1695 când Caransebeşul şi partea cea mai mare a fostului Banat al Caransebeşului şi Lugojului se afla în mâinile imperialilor austrieci, care n‑au nici o legătură cu adevăratul mitropolit de la Timişoara, aceasta fiind sub stăpânirea turcilor încă din 1552. Aşa se explică legătura, trecătoare, a episcopiei Caransebeşului cu Mitropolia Ardealului – şi el sub stăpânirea aceloraşi imperiali romano‑catolici.

Ca episcop al Caransebeşului, şi, după moartea episcopului Spiridon Stibiţa, şi al Vârşeţului, refăcând unitatea acestei episcopii străvechi, Gherasim s‑a dovedit prin virtuţile, prin munca şi curajul extraordinar manifestat în timpuri aşa de furtunoase a fi la înălţimea chemării sale. Cronicarul îl şi prezintă ca pe „apărătorul veşnic al credinţei şi al Sfintei Biserici“ fiind cel „mai destoinic vlădică dreptcredincios din vremurile acelea, apărătorul şi luptătorul şi orânduitorul Sfintei Biserici şi al vlădiciei Sebeşului în cele mai grele vremi“. Lui avem să‑i mulţumim că uneltirile agenţilor unirii şi ale apostatului mitropolit Atanasie – împotriva căruia a ţinut şi două sinoade mari cu protopopii şi preoţii din eparhie – au rămas fără răsunet în mijlocul credincioşilor din ţara Banatului. Iar ca fiu de agă turc, el a luptat cu toate puterile pentru lepădarea urâtului obicei turcesc ca bărbaţii să aibă harem, adică mai multe femei, aruncând anatema sau afurisenia asupra cnejilor români care n‑au dat ascultare poruncii sale de a se „desturci“.

Acesta a fost copilul – cel dintâi copil – a cărui naştere a binecuvântat‑o Sfântul Iosif, punând piciorul pe pământul Mitropoliei Ţării Banatului. A fost o naştere minunată şi providenţială precum minunată şi providenţială i‑a fost chemarea şi viaţa în slujba poporului dreptcredincios. Vlădica Gherasim avea să continue, peste 40 de ani, în partea de răsărit a Ţării Banatului opera Sfântă şi lucrarea evanghelică de mântuire săvârşită de Sfântul mitropolit Iosif în jumătatea de apus a ţării.

Să‑l urmărim mai departe pe noul mitropolit în drumul său spre capitala ţării spre scaunul de reşedinţă din cetatea Timişoarei care, în vederea primirii cu dreaptă cuviinţă a acestui „mare popă al ghiaurilor“ cum îi ziceau turcii, a îmbrăcat haină de mare sărbătoare. Când s‑au apropiat de „Vadul Timişoarei“ au fost întâmpinaţi de 50 de călăreţi turci trimişi de însăşi paşa Timişoarei, Fasli (1648–1650), originar şi el din aceeaşi regiune italiano‑valahă, dar care cu inima a rămas şi mai departe creştin (se numise şi el tot Iacob înainte de a‑şi schimba religia!), ajutând cât i‑a stat în putinţă, pe supuşii săi români de acelaşi sânge latin. Împreună cu întreaga garnizoană turcească, cu turcii din cetatea şi oraşul Timişoara şi cu românii dreptcredincioşi adunaţi din toate părţile ţării, paşa Fasli i‑a făcut compatriotului şi consângeanului său o primire împărătească. „El a primit pe mitropolitul Iosif cu mare alai şi a făcut paradă mare, că vestea noului mitropolit a ajuns înaintea lui că este om cu inimă curată, cu ştiinţă mare şi cucernic şi că la mănăstirea de la Sfetagora, unde a fost, a tămăduit pe mulţi betegi, că are dar de la Dumnezeu de a tămădui şi arătări multe a avut şi proorocire a făcut“ – scriu biografii lui.

Toată cetatea daco‑românească a Timişoarei s‑a umplut de bucurie când noul mitropolit, făcător de minuni, a trecut prin poarta ei istorică (menţionăm că Sfântul Iosif a fost hirotonit ca mitropolit al Timişoarei la cererea credincioşilor de aici). Aici mare alai şi mare paradă au aşteptat pe sfântul mitropolit şi mulţime fără număr din toate părţile paşalâcului şi a Ţării Banatului şi chiar de departe de la Buda şi de peste „Dunărea ungurească“ au venit la Timişoara să asiste la înscăunarea lui. A fost binecuvântat de cei doi episcopi sufragani Antimie (1638–1651) al Caransebeşului şi Vârşeţului şi Sofronie (1650–1651) al Lipovei cu reşedinţa la mănăstirea Hodoş‑Bodrog, totodată şi locţiitor de mitropolit şi de sute de protopopi şi preoţi care au venit în fruntea credincioşilor lor să aducă laudă şi închinăciunea lor noului mitropolit.

Întreg alaiul, având în frunte pe noul mitropolit înaintea căruia mergeau ostaşii turci, s‑a îndreptat spre reşedinţa guvernatorului, a paşei Fasli, unde s‑a oprit. Aici paşa Fasli i‑a ieşit în întâmpinare spunându‑i „vorbe de bunăvoire“. Răspunzând, mitropolitul s‑a adresat „cu vorbe de pace“ paşei, mulţumindu‑i în limba turcească pentru primirea sărbătorească şi marea cinste ce‑i face, nu atât lui, cât mai ales Bisericii şi credincioşilor pe care‑i reprezintă. După ce a asigurat pe reprezentantul înălţimii sale sultanului că împreună cu episcopii, protopopii, preoţii şi credincioşii de sub ascultarea sa, se va strădui să dea „cezarului (sultanului) ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu“, s‑a adresat mulţimii credincioşilor vorbind în limba daco‑românească, pe care a deprins‑o foarte bine la Athos de la diacul său Damaschin în cele trei luni dinainte de plecarea spre Timişoara. Cuvintele lui calde, înflăcărate şi pătrunzătoare au rămas de‑a dreptul la inima mulţimii credincioşilor, a căror bucurie – că aud din gura mitropolitului lor cuvinte pline de mireasmă duhovnicească, de mângâiere, de întărire şi înălţare sufletească – a fost fără de margini. Iar ca români s‑au simţit bucuroşi că pot auzi aici, în inima cetăţii Timişoarei, aflată de 100 de ani în mâinile turcilor, pe noul lor mitropolit vorbind pe limba noastră, adică în graiul nostru bănăţenesc, care diferă prea puţin de graiul celorlalţi fraţi ai noştri.

De la reşedinţa paşei întreg alaiul s‑a îndreptat spre vechea reşedinţă şi catedrală românească mitropolitană, pe care paşa Fasli a avut grijă să le înnoiască şi împodobească, unde avea să se facă înscăunarea sărbătorească a noului mitropolit Iosif II. Trecând prin „uliţa argintarilor“, chiar înainte de a răsuci pe calea bisericii vechi, feciorii lui Iovan Capră au scos pe targă pe tatăl lor care a fost olog de 20 de ani şi l‑au pus în calea sfântului mitropolit. Iar mitropolitul s‑a coborât din rădvan şi s‑a apropiat de olog. Şi, după ce „s‑a rugat cu lacrimi, a pus mâna dreaptă pe fruntea ologului zicându‑i: «În numele Domnului Iisus îţi poruncesc: scoală‑te, ia‑ţi patul şi mergi sănătos acas㻓. Şi acela pe loc s‑a sculat şi a umblat. Şi lumea toată a căzut în genunchi şi s‑a rugat lui Dumnezeu şi au sărutat poalele odăjdiilor sfântului mitropolit şi cu toţii au strigat că „sfânt este mitropolitul“. Şi turcii s‑au închinat înaintea lui.

Instalarea Sfântului Iosif în tronul mitropolitan, cinstit de fericiţii săi înaintaşi, mitropoliţi ai Morisenei şi Timişoarei, s‑a făcut la sărbătoarea Sfântului Ilie din 1650 într‑o atmosferă de înflăcărare generală. Inimile tuturor, români creştini şi turci mahomedani, înfrăţite de duhul cuvintelor pline de pace şi iubire ce ieşeau din gura mitropolitului, băteau în aceeaşi cadenţă tainică, iar din gura tuturor s‑au auzit urări calde de îndelungă arhipăstorire pentru mitropolitul, care la vârsta patriarhală de 82 de ani a venit ca poporul „viaţă să aibă şi mai multă să aibă“.

Timp de trei ani (până în 1653) Sfântul Iosif se dăruieşte fără cruţare, cu toată fiinţa sa, risipindu‑şi puterile în slujba Bisericii şi a credincioşilor doritori să afle calea adevăratei fericiri vremelnice şi veşnice. Războaiele şi răzmeriţele necurmate, domnia regilor şi a feudalilor maghiari romano‑catolici şi stăpânirea de 100 de ani a turcilor mahomedani au cauzat multe răni Bisericii, slujitorilor şi instituţiilor ei. În ogorului înţelenit al sufletelor, mitropolitului Iosif, cu înfăţişare de patriarh biblic şi cu privire de sfânt, înfige adânc plugul învăţăturii, al rugăciunii, al virtuţilor, al privirii spre cele înalte, reuşind să schimbe în întregime inima şi faţa, atât a păstorilor sufleteşti, cât şi a păstoriţilor. Diacul şi secretarul său, Damaschin Udrea, se exprimă în felul următor despre roadele îmbelşugate ale activităţii lui: „Vreme de 3 ani a orânduit fără odihnă toate necazurile cu episcopii şi preoţii şi popii. A deschis iarăşi bisericile, le‑a înnoit şi le‑a zidit altele. Şi a fost părinte la toţi săracii şi la toţi bolnavi“.

Sub guvernarea paşei Fasli, mitropolitul Iosif a avut din partea stăpânirii turceşti şi a reprezentanţilor tot concursul. Curând însă, chiar în cursul acelui an, Fasli fu înlocuit cu paşa Korişanţ (1651–1652) „carele a fost om neîngăduitor şi rău la suflet, c‑a fost şi beteag de ficat, s‑a purtat rău cu raialele şi a fost un hapsân şi lacom şi a vrut să strângă averi, dar sfântul mitropolit a vorbit cu el blând şi i‑a dat daruri de aur şi de argint şi l‑a înduplecat şi nu s‑a legat de bisericile din Timişoara“. Sfântul Iosif reuşeşte să câştige şi bunăvoinţa noului paşă, nu numai prin darurile de tot felul ce‑i face spre a‑i potoli foamea după câştig urât, ci şi prin atitudinea sa blândă, prin purtarea sa corectă şi prin prestigiul de care puternica sa personalitate se bucura pretutindeni: jos – în mijlocul poporului – şi sus – până la înalta stăpânire bisericească şi de stat de la Constantinopol. Mai mult decât acestea, semnele şi minunile ce se făceau prin el în văzul şi pentru binele tuturor – creştini şi mahomedani – au avut o înrâurire binefăcătoare asupra atitudinii faţă de creştini şi de biserică a noului paşă.

Între alte minuni săvârşite este şi salvarea, prin rugăciunile lui, a cetăţii şi oraşului Timişoara de flăcările unui foc mare „cu vâlvătăi până la cer“, care a izbucnit în cartierul Palanca în ziua de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel când se serba şi hramul „sfintei biserici vlădiceşti vechi de lemn din maidanul Răduţilor“ (din cuprinsul cetăţii) şi unde sfântul mitropolit a mers să slujească Sfânta Liturghie. Un vânt puternic a adus focul spre Palanca Mare, aruncând scântei peste cetate şi s‑au aprins dughenele jidovilor de sub zidul Iosimii, iar de acolo focul s‑a întins către casele topeilor şi a început să ardă de la apus cetatea. Şi au ars din trei părţi Palăncile şi pârjolul a ajuns şi la oborul vaidei (reşedinţa voievodului sau cneazului român) şi de acolo la casa paşei, iar în jos până aproape de biserica unde a slujit sfântul mitropolit Iosif. Iar lumea peste tot a fugit ţipând. Şi au ars case şi oameni şi muieri şi copii au murit arşi.

În faţa acestei nenorociri care s‑a abătut asupra cetăţii şi oraşului Timişoara privirile tuturor s‑au îndreptat spre marele făcător de minuni. Atunci „sfântul mitropolit a ieşit în odăjdii din sfânta biserică şi s‑a întors cu faţa spre foc şi a privit prăpădul pe care vântul l‑a adus aproape de sfânta biserică şi s‑a uitat la lumea ce a înnebunit de spaimă. Şi căzând în genunchi pe treptele bisericii a atins ţărâna cu fruntea şi a stat aşa şi s‑a rugat“. În timp ce el stătea cufundat în rugăciune cu lacrimi, de la miazăzi nori negri s‑au văzut atunci înălţându‑se şi fulgere au tunat cu grozăvie, iar dintr‑o nimic de ceas s‑a pornit o ploaie cum nu s‑a mai pomenit, de‑au curs apele ca potopul şi a înecat focul şi a stins tăciunii şi a spălat toate urmele prăpădului. Iar când a fost aproape de chindie s‑a luminat cerul iarăşi şi au ieşit 7 curcubeie unul peste altul. Atunci sfântul mitropolit s‑a sculat din genunchi şi odăjdiile lui au fost uscate, neatinse de nici un strop de ploaie şi aşa s‑a dus acasă şi s‑a închis în chilia lui şi 3 zile n‑a ieşit, nimeni nu l‑a văzut. Iar după aceea, când a ieşit şi s‑a arătat la lume, a avut semnul sfintei cruci pe dosul palmei de la mâna stângă, (ca pus cu fierul înroşit în foc) dar semnul nu a fost roşu, ci a fost ca aurul de curat şi a luminat la umbră. Şi acest semn l‑a avut până l‑au pus în mormânt“. Ca un nou Ilie (Iacov 5, 17) cu puterea rugăciunii a deschis cerul şi a coborât pe pământ stropii de ploaie care au stins flăcările focului şi ca al doilea Pavel a fost învrednicit să poarte pe trupul său „rănile Domnului Iisus“ (Galateni 6, 17).

Viaţa Sfântului Iosif la Timişoara este o împletire de fapte minunate, de semne şi minuni, de iniţiative îndrăzneţe, de înfăptuiri cu mare răsunet. Pretutindeni în cuprinsul arhiepiscopiei şi în cel al episcopiilor sufragane de la Lipova, Caransebeş, Mehadia şi Vârşeţ se înalţă biserici noi, se repară şi se restaurează bisericile şi mănăstirile vechi ruinate, se împodobesc cu pictură, se înzestrează cu cruci, clopote, cărţi şi alte obiecte sfinte de trebuinţă pentru slujbele bisericeşti.

Pentru îndrumarea şi însănătoşirea credinţei (Tit 1, 13) şi a vieţii morale a poporului se coboară însuşi la sate vizitând, rând pe rând, protopopiatele, parohiile, bisericile şi mănăstirile, pretutindeni împlinind porunca Sfântului Apostol Pavel, potrivit îndemnului dat de acesta învăţăcelului său Timotei: „Propovăduieşte cuvântul, stăruie cu timp şi fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu îndelungă răbdare şi învăţătură“ (II Timotei 4, 2). În urma lui pe tot întinsul Ţării Banatului a răsărit o viaţă nouă, un suflet şi un duh nou a cărui roadă este „dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credinţă, blândeţe şi cumpătare“ (Galateni 5, 22). Pelerinajele făcute de el la sfintele mănăstiri de la Partoş, Sângeorz, Mesici, Sredişte, Semliug, Vărădia, Oraviţa sau Ciclova, Cusici, Baziaş, Voiloviţa, Zlatiţa, Hodoş, Lipova, Isău, Bezdin, Căvăran sau Caransebeş, Mrăcunea, Vodiţa etc. ctitorite de cneji, călugări şi castelani români şi de domnii români din Ţara Românească şi chiar de împăraţii Asăneşti aromâni ai imperiului româno‑bulgar în sec. al XI–XVI‑lea, au fost îndeosebi prilejuri de înviorare duhovnicească şi de întărire a credinţei.

În anul 1652 egumenul mănăstirii Partoş l‑a invitat să vină de ziua hramului – la Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil – „că multă lume are să se adune şi lumea dornică este tare a‑l vedea la faţă pe sfântul mitropolit cel făcător de minuni“. Răspunzând la invitaţie, bătrânul mitropolit „cu 3 zile înainte a pornit pe picioare din Timişoara spre Mănăstirea Partoş, având ca însoţitori pe fratele Arion care a fost îngrijitorul şi pe diacul Damaschin“. În drum s‑au înşirat toate satele după ei şi au ajuns la sfânta mănăstire cu un alai de peste 1.000 de oameni, de întâi s‑au speriat cei din Partoş că au crezut că vine vreo armată străină, dar când s‑au apropiat şi au văzut pe sfântul mitropolit în frunte venind au căzut în genunchi şi i‑au sărutat hainele. Iar din depărtări mari au adus la sfânta mănăstire betegi şi schilozi de i‑au aşezat la intrarea bisericii. Şi când a trecut sfântul mitropolit printre ei, a doua zi, ca să înceapă slujba, ei, de pe jos sau de pe tărgi, au întins mâinile către el milogindu‑se şi strigând ca oarecând slăbănogii şi orbii din Evanghelie: „Miluieşte‑ne pe noi! Miluieşte‑ne pe noi!“. Privindu‑i cu dragoste, sfântul mitropolit a grăit către ei: „Nu‑mi cereţi mie tămăduire, ci credeţi Tămăduitorului de oameni, Domnul nostru Iisus Hristos; rugaţi‑vă Lui şi vă veţi vindeca“. Şi oprindu‑se în mijlocul lor, a îngenuncheat şi s‑a rugat. Iar când s‑a sculat şi a intrat în biserică 11 betegi s‑au ridicat în picioare sănătoşi şi au intrat după el în biserică, lăudând pe Domnul. Văzând minunea întreg poporul a năvălit spre el împresurându‑l, dorind „numai să se atingă de poalele veşmintelor lui“ ca oarecând bolnavii din pământul Ghenizaretului (Matei 14, 36), care căutau să se apropie de tămăduitorul de oameni, Domnul nostru Iisus Hristos. La Partoş se vor fi petrecut aceleaşi scene ca la Listra unde mulţimile, văzând vindecarea minunată a şchiopului din naştere făcută prin rugăciunile Sfântului Apostol Pavel, „au ridicat glasul lor zicând: «Dumnezeii asemănându‑se oamenilor s‑au coborât la noi»“ (Faptele Apostolilor 14, 8–11).

Urmând pilda marelui Apostol al neamurilor, Sfântul Iosif pretutindeni pe unde a umblat în cuprinsul eparhiei, la mănăstiri şi parohii, a „întărit sufletele credincioşilor, îndemnându‑i să rămână în credinţă şi zicând că prin multe necazuri trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu. Şi hirotonindu‑le preoţi la fiecare biserică, rugându‑se cu posturi, i‑au încredinţat Domnului în care au crezul“ (Faptele Apostolilor 14, 22–23).

Grijă deosebită a purtat pentru creşterea viitorilor preoţi în şcoala clericală‑teologică ce funcţiona pe lângă reşedinţa sa mitropolitană din cetate. La Caransebeş, în scaunul rămas vacant în urma morţii vlădicăi Antimie (1638–1651) a aşezat în anul 1652 pe episcopul Ioanichie (1652–1659) – român băştinaş, unul din cei mai vrednici ai vechiului scaun de la Caransebeş. Peste 3 ani face să fie ales şi înscăunat la Vârşeţ episcopul Isachie – şi el român bănăţean – care, după moartea lui Ioanichie, s‑a mutat la Caransebeş, reîntregind astfel episcopia Caransebeşului care şi ea de la anul 1658 a ajuns, împreună cu întreaga Ţară a Banatului, sub stăpânirea turcilor.

În Lipova, după moartea lui Sofronie, instalează al anul 1652 pe episcopul Moise – desigur şi el român băştinaş – care va deveni mâna lui cea dreaptă în conducerea ambelor eparhii. La 1653 guvernarea paşalâcului Timişoarei o ia paşa Emir care a fost înlocuit chiar în acelaşi an de paşa Surnaseu (1653–1655) care, deşi „om aspru şi neîngăduitor, dar tot nu s‑a legat de mitropolit şi de rânduielile lui bisericeşti“.

Damaschin Udrea, diacul şi însoţitorul său pe toate drumurile misionare – lungi şi obositoare – ale eparhiei şi mitropoliei într‑un timp când comunicaţia era aşa de grea era cel mai chemat să cunoască sufletul, zbuciumul, luptele şi faptele lui mari: „Eu am văzut blândeţea şi dulceaţa inimii lui închinată Domnului nostru Iisus Hristos şi l‑am văzut în fiecare ceas luptându‑se pentru Biserica noastră ca un atlet al lui Hristos“. Într‑adevăr numai un „atlet al lui Hristos“ a putut săvârşi asemenea fapte mari într‑o ţară robită de păgâni, cu un popor robit, umilit şi exploatat după sistemul feudal practicat atât în Răsărit cât şi în Apusul pretins civilizat. Comparată cu cea din apusul creştin romano‑catolic şi protestant, situaţia raialelor, a iobagilor ghiauri creştini de sub stăpânirea turcilor era neasemuit mai „creştină“, mai blândă, mai suportabilă.

Minuni la moartea şi înmormântarea Sfântului Iosif cel Nou

După ce timp de 3 ani, până la vârsta de 85 de ani, a fost, potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Pavel „treaz în toate, făcând lucru de evanghelist şi îndeplinind desăvârşit slujba lui“ (II Timotei 4, 5), marele arhiereu, „în anul 1653 simţind chemare spre odihnă a lăsat scaunul în seama episcopului Moise de la Lipova şi s‑a aşezat în sfânta Mănăstire a Partoşului, unde a mai vieţuit 3 ani în tihnă, în posturi şi rugăciuni şi facere de bine şi tămăduiri“, scrie diacul şi biograful său Damaschin. Egumenul Nichifor adaugă: „Iar în cei 3 ani a venit din mari depărtări betegi la el şi mulţi s‑au vindecat“. Slăbit de puteri, apăsat de povara ce i‑o aşezau pe umeri cei 88 de ani petrecuţi în slujba Domnului, Sfântul Iosif şi‑a dat seama că vremea despărţirii sale de această lume s‑a apropiat. Cu faţa întoarsă spre trecutul plin de fapte minunate dăruite în slujba şi pentru binele celor mulţi şi necăjiţi, Sfântul putea rosti împreună cu Apostolul Pavel: „Lupta cea bună m‑am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s‑a gătit cununa dreptăţii pe care mi‑o va da Domnul, Judecătorul cel drept, în ziua aceea, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor care vor fi iubit arătarea Lui“ (Timotei 4, 7–8).

Ultimele clipe ale Sfântului Iosif au fost clipe de pregătire demnă pentru călătoria la cer, unde‑l aştepta „cununa nestricăcioasă a dreptăţii“ pe care o primesc de la Domnul numai cei ce în alegerea lor, pe stadiul lumii acesteia s‑au înfrânat de la toate (I Corinteni 9, 24–26). După ce a înfrumuseţat, a înzestrat şi a întărit Biserica şi pe toţi dreptcredincioşii creştini români din Ţara Banatului i‑a îmbogăţit cu nepreţuite daruri ale Duhului, el moare ca un călugăr sărac, rostind cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „M‑am făcut pentru cei neputincioşi ca un neputincios, ca să dobândesc pe cei neputincioşi; tuturor toate m‑am făcut, ca măcar pe unii să‑i mântuiesc“ (I Corinteni 9, 22).

Precum i‑a fost minunată viaţa, minunat i‑a fost şi sfârşitul (în noaptea de 15 august 1656, la 88 ani): „Iar el, luni, înainte de Sfânta Mărie Mare, a chemat la el pe egumenul Nifon al sfintei mănăstiri (Partoş) şi i‑a spus că ceasul se apropie pentru dezlegarea de viaţa aceasta. Şi a lăsat cu limbă de moarte despre toate cum să se împartă şi cum să se orânduiască. Şi mormântul i‑a fost înainte gătat în faţa altarului sfintei biserici celei noi, pe care el a zidit‑o din piatră lângă biserica veche de lemn. Şi a chemat pe toţi fraţii (călugării) şi a luat iertare de la toţi, iară după aia s‑a cuminecat cu Sfintele Taine şi la apusul soarelui şi‑a dat sufletul, ocolit de toţi fraţii din mănăstire şi de multă lume strânsă în mănăstire la vestea morţii lui. Iar în clipa când a părăsit sufletul lui astă lume pământească, clopotele noi din sfânta biserică cea nouă au început să bată singure – că nici ţipenie de om nu a fost în biserică – şi‑au zvonit vreme de un ceas fără să atingă nimeni pălămarele. Iar lumea s‑a minunat tare şi s‑au închinat şi au cunoscut că cu adevărat om sfânt a fost Mitropolitul“.

Înmormântarea Sfântului Mitropolit Iosif s‑a făcut în mormântul pregătit de mai înainte, zidit din cărămizi arse care poartă semnul sfintei cruci şi iniţiala numelui său „I“, în faţa altarului bisericii celei noi zidită din piatră în cursul celor 3 ani cât a mai trăit, retras aici în mănăstirea în care şi alţi fericiţi înaintaşi ai săi s‑au retras şi s‑au înmormântat. „Pogribania“ sau slujba înmormântării au oficiat‑o cei trei episcopi sufragani ai săi: Ioanichie de la Caransebeş, Isachie de la Vârşeţ şi Moise de la Lipova, locţiitor de mitropolit, împreună cu un sobor de 12 protopopi şi 21 de preoţi, fiind de faţă „lumea cea fără de număr venită din toate părţile Ţării Banatului la înmormântarea Sfântului Iosif cel tămăduitor“. Egumenul Nichifor povesteşte că „după ce l‑au aşezat în mormânt şi au vrut meşterii să‑i aşeze lespedea peste gura mormântului, în zadar s‑au opintit toţi şase că nu au putut nici să urnească din loc lespedea. Şi s‑au mirat tare că din curte până aici ei au adus‑o uşor. Iar dacă au văzut că nu o pot urni au mai chemat patru oameni să le ajute, dar nici aşa nu au putut‑o urni. Iar atunci meşterul Lungu pietrarul, care a săpat slovele pe lespede, şi‑a adus aminte că a spus o vorbă urâtă în faţa Mitropolitului când a venit să vadă cum ciopleşte florile şi slovele de pe lespede. Şi atunci a îngenuncheat în faţa mormântului, s‑a rugat şi şi‑a cerut iertarea de la Mitropolit pentru acele vorbe necugetate. Iar după aia au pus mâinile pe lespede şi cei şase au pus‑o uşor peste mormânt şi au întărit‑o“. Toate aceste fapte minunate scrie egumenul Nichifor că le‑a aflat însemnate pe un minei grecesc al sfintei mănăstiri de mâna diacului Sfântului mitropolit care s‑a chemat Damaschin Udrea.

Sfântul Iosif – în rândul primilor români canonizaţi de Biserica Ortodoxă Română

Despre mulţi oameni mari, fie chiar capete încoronate, nu se mai vorbeşte aproape nimic (bine) după ce a fost prăvălită piatra pe uşa mormântului lor rece şi părăsit. Cât despre Sfântul Iosif – cu toate că s‑au împlinit peste 300 de ani de la mutarea lui la cele veşnice – memoria lui, amintirea lui este şi azi tot atât de vie şi de proaspătă şi de lăudată şi binecuvântată ca şi în zilele în care a trăit în mijlocul fericiţilor noştri strămoşi adormiţi în dreapta credinţă, învăţată şi auzită din gura acestui nou Apostol coborât între ei de pe înălţimile sfinţite ale Muntelui Athos.

Pentru viaţa lui fără prihană şi pentru faptele lui sfinte, oamenii – toată viaţa lui şi după moarte – i‑au spus Sfântul Iosif iar Sfânta Biserică, prin Sinod – la 30 de ani de la moartea lui – i‑a cunoscut sfinţenia, numindu‑l „Sfântul Iosif cel Nou“, scrie diacul Damaschin. Nu se precizează care anume Sinod i‑a cunoscut sfinţenia. Poate Sinodul Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului sau al Patriarhiei sârbe a Ipekului sub a cărui jurisdicţie se afla şi Mitropolia Ţării Banatului. Cazul canonizării unui mitropolit român din partea Patriarhiei Ecumenice n‑ar fi rămas până azi necunoscută. Iar dacă această canonizare s‑ar fi făcut de către Sinodul de la Ipek este mult mai probabil că cinstirea Sfântului Iosif s‑ar fi generalizat, s‑ar fi lăţit în întreaga Patriarhie şi atunci am fi întâlnit cinstirea acestui sfânt şi în Biserica soră sârbă, ceea ce însă nu s‑a produs, nici înainte şi nici după marea imigraţie sârbo‑aromână de la 1690 cu patriarhul Arsenie III. Este iarăşi mai presus de orice îndoială că dacă diacul Damaschin ar fi avut în vedere Sinodul de la Constantinopol sau Ipek, el n‑ar fi ezitat să facă specială menţiune despre aceasta. Rămâne, deci, că Sinodul de care aminteşte Damaschin este Sinodul Mitropolitan din Timişoara, sinodul ierarhilor din cuprinsul Mitropoliei Ţării Banatului, care la 30 de ani de la moartea Sfântului Iosif, adică în 1686, se afla în întregime sub dominaţia turcilor, aşa că era posibilă adunarea episcopilor sufragani în centrul paşalâcului la Timişoara. Prin urmare, mitropolitul Mihail împreună cu sufraganii săi de la Caransebeş, Vârşeţ şi Lipova, constituiţi în Sinod naţional mitropolitan, „cunoscând sfinţenia“ mitropolitului Iosif II, mort şi înmormântat la Mănăstirea Partoş, au hotărât să fie trecut sărbătoreşte în rândul sfinţilor naţionali sub numele de Sfântul Iosif cel Nou, cum este cunoscut până în zilele noastre. (N.ed.: astăzi se acceptă că a fost hirotonit ca ierarh de către Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului).

Hotărârea din 28 februarie 1950 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din Bucureşti vine deci să întărească hotărârea de acum 270 de ani a Sinodului Mitropolitan de la Timişoara şi să consfinţească o tradiţie veche de 300 de ani a poporului drept credincios din Ţara Banatului, pentru care Mitropolitul Iosif II al Timişoarei de la 1650–1656 este şi rămâne Sfântul Iosif cel Nou. (N.ed.: Sfântul Iosif cel Nou a fost deci trecut în rândul sfinţilor în 1950 – împreună cu alţi sfinţi români: Sf. Calinic de la Cernica, Mitropoliţii Ilie Iorest şi Sava Brancovici ai Transilvaniei, Sf. Ioan Valahul, Cuvioşii mărturisitori Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara şi Mucenicul Oprea din Sălişte – dar Liturghia arhierească de canonizarea a Sfântului Iosif a avut loc numai în 7 octombrie 1956, la un an după Liturghia de canonizarea a celorlalţi sfinţi români, pentru că se împlineau 300 de ani de la trecerea Sfântului Iosif la viaţa cea veşnică şi pentru că nu existau date biografice complete. Se prăznuieşte în fiecare an la 15 septembrie). În anul 1997 Sfântul Sinod l‑a desemnat pe Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş ca ocrotitor/patron al pompierilor militari din ţara noastră, având în vedere minunea salvării Timişoarei de la un cumplit incendiu. Astfel, el este sărbătorit anual de către formaţiile de pompieri odată cu Ziua pompierilor militari.

Vindecări la mormântul
Sfântului Iosif cel Nou

Prin moarte Sfântul Iosif cel Nou a trecut la viaţă şi a transformat mormântul său din modesta biserică de la vechea mănăstire a Partoşului în izvor de viaţă dătător, „izvor de apă săltătoare spre viaţa veşnică“ (Ioan 4, 14), izvor de vindecări minunate la care de 300 de ani s‑au adăpat moşii şi strămoşii noştri şi la care, an de an, în pioase pelerinaje au mers şi merg până în zilele noastre strănepoţii lor. „Şi am văzut cu ochii mei tămăduirile minunate la mormântul lui, care şi până azi este loc de închinare şi leac la toate beteşugurile, dar mai ales la epilepsie, supărare şi la ologeală, dar şi la altele“, scrie acelaşi diac în anul 1701, deci la 45 de ani de la moartea Sfântului Iosif.

Despre minunile săvârşite la mormântul Sfântului Iosif cel Nou, la 90 de ani după moartea lui, ne povesteşte egumenul Nichifor: „Iar de aici înainte oi povesti pe scurt minunile despre care am mai aflat că s‑au săvârşit la mormântul lui; unele însemnate am aflat în scrisuri sau pe sfintele cărţi ale mănăstirii, altele din gura unor bătrâni care le‑au ştiut“.

„La 2 ani după moartea Sfântului, adică în anul 1658, la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel au venit la mănăstire Ianăş Muică cu fata lui, care dintr‑un beteşug ce a avut mai înainte cu 2 ani a rămas surdă şi mută. Ei au venit cu 2 zile mai înainte şi au ajuns osteniţi de drum de la Ramna şi călugării i‑au omenit cu mâncare şi odihnă. Iar fata a fost trecută de 15 ani, a fost nemăritată şi a fost foarte frumoasă, numai a avut amintă (i‑a lipsit ceva) şi a avut şi oleacă de sminteală la cap de pe urma beteşugului şi nu prea au vrut feciorii să vină în casă la ea. A fost singurul copil al lui Ianăş, care a fost om cu avere la Ramna. Iar în seara dinainte de sărbătoare stareţul la vecernie a cuminecat‑o şi toată noaptea fata a rămas în biserică, îngenuncheată pe mormântul Sfântului Iosif. Iar înspre ziuă fata a aţipit pe mormânt. Iar când au venit în zori călugării la utrenie au aflat‑o adormită pe lespedea mormântului. Când au trezit‑o din somn ea s‑a uitat la ei şi a întrebat mirată că unde se află. Atunci i‑a răspuns stareţul şi ea a vorbit cu el şi a văzut că i‑a venit graiul şi auzul. Şi au adus laudă lui Dumnezeu şi Sfântului Iosif. Iar tatăl ei a făcut daruri bogate la sfânta mănăstire“.

„Iar în anul 1672 la Stretenie (Întâmpinarea Domnului), cneazul Ilie Mincuş din Ciacova, şi‑a adus fata, pe Anca, de 18 ani care a fost beteagă de epilepsie. Şi beteşugul a apucat‑o chiar înainte de începerea Sfintei Liturghii. Atunci au dus‑o şi au aşezat‑o pe lespedea de mormânt a Sfântului Iosif. Iar acolo ea pe loc s‑a molcomit, nu a mai făcut spume la gură şi nu s‑a mai zbătut. Când a început Sfânta Liturghie ea s‑a sculat citavă (sănătoasă) şi a îngenuncheat pe mormânt şi aşa a stat cât a ţinut Sfânta Liturghie. După aceea a ieşit din biserică sănătoasă, iar tatăl său a făcut danie frumoasă sfintei mănăstiri“. Ştirea despre această vindecare egumenul Nichifor o culege chiar din declaraţia lui Ilie Mincuş, „cneaz mare al lui Ciacova“, dată în faţa egumenului Pavel al Mănăstirii Partoş şi a trei martori: Moisă Ivaşcu, Ghenadie Turcu şi diacul Irimie, care a scris declaraţia, întărită cu pecetea mănăstirii.

Peste 13 ani, în anul 1685, la Sfânta Marie Mică, adică la Naşterea Maicii Domnului, neguţătorul Pavel Grecu din Timişoara s‑a vindecat la mormântul Sfântului Iosif de cea mai grozavă boală care se cheamă lepră. Însuşi Pavel Grecu – neguţător în cetatea Timişoarei – dă o declaraţie scrisă în faţa egumenului Ilarie al Mănăstirii Partoş că în neguţătoria lui „peste mările greceşti, până la marea cea moartă, beteşug greu de moarte adus‑am, lepră ce se cheamă“. Neputându‑se vindeca, „în post şi în rugăciuni“ a stat 6 săptămâni la mormântul Sfântului Iosif, rugându‑se fierbinte. În a 40‑a zi i s‑a arătat Sfântul în vis, poruncindu‑i să se scoale, să iasă la lume că s‑a făcut sănătos. „Iar când m‑am trezit din vis şi am ieşit între fraţi s‑au mirat toţi că nu mai am semnele beteşugului şi sănătos am fost şi am mers toţi la sfânta biserică şi slujbe de mulţumire făcut‑am Domnului şi Sfântului Iosif“.

Alte vindecări înregistrate de egumenul Nichifor: în anul 1692 s‑au vindecat doi ologi: Ilie Daia şi Gheorghe Avidei din Caransebeş. Iar în anul 1703 s‑au vindecat la mormântul Sfântului Iosif 12 betegi de ciumă.

În anul 1705 înainte de Sântnicoară, 25 de aidamaci (haiduci, mercenari în slujba imperialilor) sârbi, blestemaţi de Dumnezeu şi de oameni, după ce au aprins mai multe case în Partoş, au omorât doi oameni şi au prădat o mulţime de case şi au batjocorit muierile – că mai toţi oamenii au fost duşi să facă şanţuri la Ciacova – s‑au dus la sfânta mănăstire. Şi dacă nu au vrut călugării să deschidă poarta au adus paie şi au aprins poarta şi au tunat (pătruns) în mănăstire şi au omorât 5 călugări. Iar stareţul cu alţi 4 fraţi (călugări) şi cu 18 fecioare din sat – care au fugit în mănăstire ca să nu fie pângărite de acei aidamaci afurisiţi de Dumnezeu – au intrat şi s‑au încuiat în sfânta biserică. Dar aidamacii au adus securi şi au spart uşile şi au tunat în biserică, rânjind la fiecare. Ele s‑au strâns ghem lângă altar lângă mormântul Sfântului Iosif şi au stat speriate ca mieluşeii de jertfa. Iar căpetenia aidamacilor s‑a dus la ele şi râzând, a scuipat pe lespedea de mormânt şi ceilalţi nouă care au venit cu el s‑au grăbit şi ei să apuce fetele. Dar în clipa aceea i‑a fulgerat pe toţi ca un trăsnet de au ologit de mâini şi de picioare şi au căzut jos şi nu au mai putut nici vorbi şi au mugit ca vitele. Văzând ceilalţi că aceştia nu mai vin au venit după ei. Când i‑au văzut aşa s‑au îngrozit şi au luat‑o la fugă care încotro. Iar pe cei loviţi de blestem călugării i‑au scos din biserică şi au vrut să‑i aşeze în paturi ca să‑i îngrijească, dar oamenii din sat, care au fost mânioşi pentru faptele lor cele diavoleşti i‑au smuls din mâinile călugărilor şi i‑au căsăpit (măcelărit) cu topoarele pe toţi. Întâmplarea cu aşa‑zişii aidamaci este una din nenumăratele încercări puse la cale de imperiali de a pătrunde în teritoriile ocupate de turci cu scopul de a slăbi şi zdruncina poziţia şi domnia acestora. Oricine îşi poate închipui ce impresie au putut lăsa în sufletele românilor băştinaşi „aidamacii“ din slujba imperialilor, care, peste 11 ani, ajutaţi de aceeaşi mercenari, vor aplica metodele lor blestemate de la Partoş, nu numai asupra tuturor mănăstirilor, ci şi asupra mitropoliei şi episcopiilor româneşti de peste tot, asupra întregii ţări româneşti a Banatului, a cărei populaţie băştinaşă trebuia alungată spre a face loc noilor cuceritori şi invadatori pretinşi „creştini“. Cu mormântul de la Partoş avea să se împlinească proorocia Mântuitorului că „cel ce va cădea peste piatra aceasta se va sfărâma, iar peste care va cădea ea îl va zdrobi“ (Matei 21, 44).

În timp ce aidamacii „creştini“ se năpustesc sălbatic asupra mormântului unui sfânt cu care n‑aveau nimic comun, turcii „păgâni“ s‑au întrecut cu românii în cinstirea faţă de el şi de mormântul lui în care şi ei au văzut un izvor de vindecare de boli. Egumenul Nichifor scrie: „În anul 1709 la Sântilie au venit la sfânta mănăstire doi turci aducând pe o targă un alt turc şi au cerut să îi sloboadă în sfânta mănăstire. Iar fratele (călugărul) Todor care a fost la poartă i‑a întrebat că ce vor şi cine sunt. Cel dintâi dintre ei a răspuns că au adus pe aga Mustafa de la Ciacova care este beteag de 6 luni de ologeală că nu‑şi poate mişca defel nici mâinile, nici picioarele şi au încercat toate leacurile şi nu i‑a ajutat nimic. Acum beteagul a cerut să‑l aducă la mormântul Sfântului ghiaur din Partoş. Iar fratele Todor le‑a spus că Sfântul Iosif este un sfânt creştin, nu păgân, şi n‑au ce căuta cu beteagul lor la sfânta mănăstire. Dar venind stareţul Vasile a poruncit să‑l ducă pe beteag la mormântul Sfântului Iosif zicând că Dumnezeu Unul este şi voinţa Lui nu o putem judeca. Atunci ei l‑au dus pe agă în sfânta biserică şi l‑au aşezat pe lespedea de mormânt şi stareţul s‑a îmbrăcat în odăjdii şi a început slujba. În clipita aceea aga s‑a sculat în picioare şi a privit la altar, apoi şi‑a întors faţa către lumea ce a umplut biserica şi apoi cu lacrimi în ochi a îngenuncheat şi a sărutat lespedea mormântului şi a stat aşa cât a ţinut Sfânta Liturghie. Iar când s‑a terminat Sfânta Liturghie a mers la stareţ şi a pus în mâna lui două pungi grele cu galbeni şi a sărutat mâna stareţului, apoi a ieşit din biserică şi s‑a dus sănătos acasă“.

Încheind şirul minunilor şi arătărilor vindecărilor celor minunate săvârşite în viaţa lui de Sfântul Iosif cel Nou care a fost mitropolit al Timişoarei, smeritul Nichifor scrie: „Iar au mai fost şi alte tămăduiri multe şi mai mărunte pe care nu le‑am mai înşirat aici, dar le‑am scris pe cele mai minunate pentru ca cei care vor citi să cunoască cea fără de margini putere a Domnului, Care pe cei aleşi îi acopere cu darurile Sale cele minunate şi răsplăteşte pentru faptele şi cugetul lor curat în vecii vecilor. Amin“.

De la anul 1748 – când Nichifor scrie Minunile Sfântului Iosif – până azi, în curs de 200 de ani, an de an se săvârşesc zeci şi zeci de minuni la mormântul Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş. Dacă numai la 45 de ani de la moartea Sfântului biograful său putea spune că sunt fără număr minunile săvârşite la mormântul de la Partoş, cu atât mai vârtos putem spune noi după 360 de ani de la mutarea lui în lumea drepţilor.

Iată de ce nu este deloc nepotrivită afirmaţia că mormântul Sfântului Iosif de la Partoş este comoara cea mai de preţ pe care ne‑a putut‑o lăsa Sfântul Iosif care rămâne peste veacuri călăuza sufletelor noastre în drumul spre desăvârşire.

Sursa: http://mitropolia-banatului.ro/viata-si-minunile-sfantului-iosif-cel-nou-de-la-partos/